Lupul de stepa, de Hermann Hesse, a fost cartea mea

Unii spun despre această carte că e grea si dificil de înțeles, că nu poate fi citită de oricine. Și nu neg, chiar așa e. Dar nu modul în care a fost scrisă și si referințele culturale îngreunează lectura, ci imposibilitatea multora de a înțelege în mare măsură ce înseamnă să fii un lup de stepă. Am impresia că numai cei ce poarta povara unei personalități – îmi permit să spun – dificile, pot trăi această scriere.

Vreau să se înțeleagă de la început că nu există un sentiment de superioritate in afirmațiile mele, căci nu e o bucurie faptul că mă regăsesc în scrierile unui sinucigaș, care vede moartea ca pe o eliberare și care trăiește de parcă ar avea o datorie față de sine de a fi trist. Din contră citind, așa numita mea depresie și ura împotriva propriilor stări se accentua și parcă îmi doream să-mi fie străină toata acea suferință a protagonistului.

Romanul îl are in centru pe Harry Haller care primește la un moment dat o scriere numită „tratat despre lupul de stepă”, în care își regăsește trăsăturile bolnăvicioasă. E cea mai clară parte din carte. Aici știm ca avem de-a face cu un om care respinge toate bucuriile lumii, muzica de consum, idealurile clișeu ale societății și pe oameni in general, deși îi invidiază pentru capacitatea acestora de a fi oameni simpli, fără prea multa filosofie in cap.

Harry o întâlnește apoi pe Hermina care îl învață lucrurile mărunte, banalitățile lumii în care trăim și care ii aduc bucurie personajului nostru, una de scurtă durată, cum de alfel sunt toate. M-au pierdut scenele de la final. Prea multe voci, variante ale aceluiași om și rânduri cărora trebuie sa le cauți un sens. Dar asa e și în viață.

Cum să nu fiu un lup de stepă şi un sihastru jerpelit în mijlocul acestei lumi, cînd din toate telurile ei nu împărtășesc nici unul singur, când nu sunt părtaş la bucuriile ei ! Nu pot rezista multă vreme nici la teatru, nici la cinematograf, nu pot să citesc nici un ziar, rareori mai citesc câte o carte modernă, nu pot pricepe plăcerea şi bucuria pe care oamenii speră să le afle în trenurile şi hotelurile aglomerate, în cafenelele pline până la refuz, cu muzica lor languroasă şi penetrantă, în barurile şi varieteurile elegante şi luxoase ale marilor oraşe, la expoziţiile mondiale, plimbându-se pe corso, audiind prelegerile destinate celor însetaţi de cunoaştere, frecventînd marile 50 terenuri de sport — toate aceste bucurii accesibile şi mie, la care mii de oameni se îmbulzesc în zbaterea lor, rămîn neînţelese, neîmpărtăşite de mine. Iar tot ceea ce se întîmplă cu mine în rarele mele ore de bucurie, tot ceea ce pentru mine înseamnă plăcere, eveniment, extaz şi înălţare, rămâne necunoscut celorlalţi oameni care caută şi îndrăgesc toate acestea cel mult în operele poetice, căci în viaţă consideră asta drept o nebunie. Şi într-adevăr, dacă e ca lumea să aibă dreptate, după muzica aceasta din cafenele, amuzamentele acestea în masă, aceşti americani care se mulţumesc cu atît de puţin, dacă e ca toţi aceştia să aibă dreptate eu sunt cel care nu are dreptate, atunci eu sunt nebun,’ atunci eu sunt într-adevăr un lup de stepă, aşa cum însumi mi-am spus adesea, un animal rătăcit într-o lume străină şi neînţeleasă, un animal care nu-şi mai află nicăieri sălaş, aer si hrana.”

Acum să mă întrebați dacă mi-a plăcut e inutil. O voi reciti peste câțiva ani, poate cu alți ochi, poate cu mai multă maturitate. Dar acum la 21 de ani m-a răscolit așa cum numai cineva care te înțelege o poate face. Recomand, dar e numai pentru nebuni. 🙂

Share this...
Share on Facebook64Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *