Testamentul lui Abraham, de Igor Bergler – cand celebritatea e binemeritata

Umbla vorba prin targ ca scriitorii care  vand bine in zilele noastre nu sunt neaparat descendenti ai clasicilor, ci mai degraba niste neica-nimeni care, nereusind altceva in viata, au ales sa devina scriitori. Cum nu au stiut ca pentru a scrie o carte buna, trebuie in prealabil sa si fi citit mult, sa stii cum sta treaba cu regulile de prin cartile de gramatica si desigur sa ai si ceva imaginatie sau talent, unii s-au apucat de retusat din tastatura o telenovela care le-a fost draga in tinerete. Altii, mai curajosi, considerand ca au acumulat experienta de viata, s-au pus pe scris citate despre iubire, ca doar e plin internetul de gasculite care distribuie truisme si vorbe frumoase, dar lipsite de sens.

In tot acest haos al scriitorilor publicati pe principiul „hai ca prinde la public” apare Igor Bergler, care prinde si el la public, scrie bine, si -culmea! – face si multa munca de cercetare inainte de a se sclifosi cu „vreau sa scriu o carte, urla cuvintele in mine” si alte asemenea replici care te fac pe tine – om care nu scrie fictiune – sa te simti ca un mundan mediocru pentru ca harul inspiratie nu te-a lovit.

Mno, cine e Igor Bergler si ce a facut pentru literatura romana? (Ca la noi daca nu faci ceva pentru tara esti un nimeni. Dovada aici.) Prima data s-a facut remarcat cu „Biblia pierduta”, carte care a impresionat si asupra careia a planat un deloc justificat „l-a copiat pe Dan Brown, e „Codul lui Da Vinci” in varianta romaneasca. Personal, am considerat ca aceasta acuza e trasa de par, dar sa lasam acest subiect ca imediat ating pragul de 300 de cuvinte si nici nu am inceput sa va vorbesc despre cea mai buna carte citita in acest an, Testamentul lui Abraham.

Inca de cum am vazut cartea pe rafturile virtuale pe unde imi plimb privirea, am fost foarte entuziasmata de ideea achizitionarii acesteia. In principal pentru ca se anunta a fi un roman despre carti, plin de suspans, rasturnari de situatie, crime, organizatii secrete, agenti secreti, asasini platiti, scandaluri la nivel inalt, criminali de razboi, un oras legendar si o bestie numita „El Diablo”, care macelareste tot ce-i sta in cale. Aparent tinzi sa crezi ca scriitorul nu va reusi sa se aduca intr-o singura carte atat de multe planuri, sa le faca sa sune logic impreuna si sa le uneasca. Dar ii iese si aceasta treaba al naibii de bine.

Ti-as spune ca romanul il are in prim plan pe Charles Baker, dar as gresi si as simti ca imi tradez alte doua personaje preferate. In aceasta scriere totul e in plan principal. Nu doar fuga lui Baker dupa raspunsuri si carti pierdute, de existenta carora personajul se indoia cu putin timp in urma. Personal am gasit fascinanta viata lui Socrate, un asasin platit, pasionat de carti mari si a lui Columbus Clay, un politist genial, care nu uita nimic si are niste interventii foarte bune. Pana si povestea dezgroparii scheletelor unor nazisti, din ultimele pagini, m-a incantat foarte mult.

Suspansul bantuie la fiecare pagina, am numarat cativa „wtf?” in cele peste 700 de pagini. Scrierea e buna, organizata, documentata. Lasi cartea din mana si nu poti sa-ti iei mintea de la ea. Citesti si vrei mai mult. In ultimele o suta de pagini ma incerca un sentiment de tristete la gandul ca se termina. Nu am lasat in urma acest sentiment nici acum, la cateva ore dupa acel epilog. Si, domnule Bergler, mult timp a trecut de cand nu am mai citit ultima pagina dintr-o carte cu sentimentul unei despartiri.

Acest roman merita! E perfect totul, de la coperta la scriere, de la poveste la personaje. In definitiv, cea mai buna carte a anului.

 

Share this...
Share on Facebook251Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

2 comentarii la „Testamentul lui Abraham, de Igor Bergler – cand celebritatea e binemeritata

  1. Cred ca ti-a placut. Nu am citit-o , asa ca nu-mi dau cu parerea.
    In schimb am citit Biblia pierduta si nu m-a impresionat. De acord ca nu are nici o legatura cu Dan Brown. Contine o multitudine de informatii , dar nu foarte bine asezate in poveste. Pe alocuri plictisitoare. Asta in ideea ca nici una din cartile lui Dan Brown nu m-a plictisit si nu sunt nici subtirele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *