Invitația la vals, de Mihail Drumeș- la a doua lecturare

​ „Totul s-a sfârşit: nu-mi rămâne  decât să mă sinucid. Sunt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavând încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic  ― împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri.”

Cu o frază de debut captivantă și care anticipă un sfârșit tragic, anticipare ce nu reduce credințele cititorului într-un deznodământ mult mai fericit (unii dintre noi manifestăm un oarecare grad de nebunie sau optimism citind), Drumeș reușește performanța de a câștiga atenția asupra scrierii sale. Povestea de dragoste dintre protagoniști, deși umbrită de tragismul finalului și de greșelile plătite „cu vârf și îndesat”, rămâne una dintre cele mai frumoase din literatura română iar „Invitație la vals” o operă de referință pentru Drumeș, deși și celelalte cărți ale sale au reușit (ce-i drept în urmă cu mai bine de trei ani) să mă sensibilizeze. 

Tudor Petrican, protagonistul, e un Cassanova tipic, dar ale cărui trăsături de mascul care cucerește și lasă, sunt bine acoperite de iscusițința și inteligența sa emoțională. Orgoliul și mândria sunt pe măsura cuceririlor. Cum fiecare naș își are nașul, în scenă apare Mihaela, singura care nu-i cade în brațe la prima fluturare din gene. Lipsa acesteia de interes și faptul că nu se încadrează în femela tipică și ușor de cucerit, o pune pe un piedestal în mintea lui Tudor. Refuzul protagonistei e primit cu încântare și nu face decât să îl motiveze pe acesta să continue, tot mai insistent, cu încercările de a o câștiga. 

„Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă.”

Deși finalul – așa cum am mai spus- era evident, deși citesc „Invitație la vals” pentru a doua oară, sfârșitul poveștii de dragoste a fost perceput tot ca o tragedie în Universul cărților citite. Probabil voi citi acel „Adio!” de final și a zecea oară tot cu ochii umezi. Și, dacă stau să mă gândesc, Drumeș e un simbol, e reprezentantul romanelor de dragoste cu final trist. De asemenea, tind să cred că poveștile sale nu ar fi fost memorabile fără aceste despărțiri.

Banii se pot cheltui, chiar pierde. Averea minţii rămâne însă neatinsă: nu s-a născut până acum hoţul care să o fure.”

Share this...
Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

2 comentarii la „Invitația la vals, de Mihail Drumeș- la a doua lecturare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *